Betel

L-am cunoscut in toamna lui 2009 si am capatat o simpatie pentru culmile lui. Cu toate astea il vizitez destul de rar, bucurandu-ma de fiecare data de privelistile ce mi le ofera.

Pe tot parcursul unei drumetii pe aceste culmi esti insotit de Masivul Cozia care-si scalda poalele in albia Oltului, iar culmile care se inalta ca niste ace iti dau impresia ca stau ca niste supusi in fata marii Cetati.

Toata aceasta calatorie se incheie la capatul unui drum strategic care duce intr-o poiana de unde se ramifica mai multe poteci una dintre ele coboara spre Brezoi, iar alta spre Calinesti.

Poteca dinspre Calinesti e absolut admirabila. Mersul prin padure e foarte placut pe o zi insorita, dar cand dai sa iesi din padure si ti se deschide o poiana de unde ti se infatiseaza culmile Fagarasiului alaturi de Tara Lovistei e de-a dreptul incantator, mie mi s-a oprit respiratia pentru o clipa, nu sunt suficiente cuvintele si nici imaginile nu ajung pentru a descrie aceste peisaje.

Tara Lovistei

Drum de tara

Culmea Calinesti

Padure de Plopi

Poiana Sulita

Fanar

Primavara

Un ultim suflu de zapada

Prin zapada

E greu sa traiesti

Tot timpul ma gandesc cum ar trebui sa fiu, sa ma comport cu o anumita categorie sau gen de persoana. Prin natura noastra putem sa fim placuti ori respingatori, la fel si noi putem sa ne sortam dupa bunul plac al nostru, persoane cu care sa putem comunica fara sa ne doara capul, fugind de persoanele care ne-ar putea incarca negativ.

Ma lovesc din ce in ce mai mult de lucruri marunte de oameni care prin coportamentul lor exprima altceva decat ceea ce vor sa arate. Suntem atat de diferiti, dar o privire atenta in ochii cuiva poti citi daca ce face sau spune in acel moment e facut cu drag sau fortat.

Cel mai des am intalnit oameni care au uitat sa mearga, invatam acest lucru de cand ne nastem, insa pana murim il uitam. Persoane care nu se mai pot bucura de ceea ce este in jur.

Avand ca pasiune multele, multi din cei care s-au obisnuit cu un anumit gen de viata, ma considera nebun, pe mine si pe cei care isi fac din asta un mod de viata. Eu pe ei nu-i consider in nici un fel, incerc sa-i inteleg. Ei considera ca daca traiesc intr-un loc nu au ce sa mai caute in alte locuri, legat de munte, spun ca la ce sa se mai duca pe el ca il vad de jos, ori ca ce-mi trebuie mie sa urc, le e suficient ca sunt cu picioarele pe pamant. Am mai spus-o, intr-un fel imi convine, ca nu impartasesc prea multi aceasta pasiune, ar fi prea aglomerate potecile si locurile in care iti poti gasi o clipa de liniste.

Am o nemultumire care ma framanta legat de cei care s-au obisnuit sa nu prea traiasca, sau mai bine zis imi pare rau cand vad ca exista astfel de persoane, din pacate destul de multe. Folosesc raspunsuri ca nu pot, nu vreau, sau imi este lene, cel din urma fiind un raspuns care nu ar trebui sa existe in vocabular, in comportament, e raspunsul clar al unui parazit. Cand esti prea obosit si psihic si fizic e de inteles ca nu-ti poti folosi nici o particica din tine pentru a face ceva, caci trebuie sa-ti reincarci energia, si toata oboseala asta venind de la o activitate fizica sau mentala, dar cand oboseala vine de la prea multa lene, asta mi se pare foarte amuzant.

Cred ca gresesc atunci cand incerc sa schimb gandirea sau comportamentul cuiva, poate ca din punctul lui de vedere asa e corect sa fie, cum din punctul meu de vedere asa e corect sa fiu. Totusi cum este posibil sa-ti fie greu sa traiesti, cum e posibil sa-ti fie greu sa deschizi ochii dimineata, sa-ti fie greu sa te bucuri de cat mai multe lucruri, sa nu-ti doresti sa cunosti cat mai multe, sa nu-ti placa sa descoperi locuri noi, sa te multumesti doar ca existi! Probabil ca multi nu sunt constienti nici macar de acest lucru.

Tura de weekend

Nu putine sunt locurile din tara noastra unde te poti retrage pentru o clipa de liniste si pentru o doza de aer proaspat. Intr-un astfel de loc am fost la sfarsitul saptamanii trecute cu prieteni, care impartasesc aceiasi pasiune pentru munte, ca si mine. Sambata dimineata ne-am pornit din Valcea, spre cabana Groapa Seaca, am urmat traseul pe Valea Oltului - Brezoi - Voineasa - Obarsia Lotrului, un traseu de aproximativ 120 km, e accesibil pentru orice masina, atata timp cat cel care o conduce merge cu prudenta, pentru ca stim bine cum stam la capitolul drumuri. De la cabana Groapa Seaca am pornit spre Refugiul Agatat, la o distanta de 3 ore de mers, in partea nordica a Masivului Parang. De la refugiu se continua traseul inca patru ore pana la lacul glaciar Rosiile. Am ajuns in timp util la refugiu insotiti de o catelusa si de fulgii de zapada care aveau o compozitie nemaivazuta de mine, aveau un aspect de spuma de mare, si la pipait erau destul de uscati. Iarna era ca la ea acasa, nu ne-am asteptat niciunul din noi sa gasim atata zapada, lucru care nu ne-a displacut, ci din contra ne-a incantat. In refugiu se instalasera deja amicii nostri de la Tg. Jiu, cei de la ONG-ul Drumetii Montane, care ne asteptau cu caldura si la propriu si la figurat. Refugiul este inca bine intretinut, am aruncat cateva priviri prin imprejurari si in ciuda faptului ca zapada era destul de mare si solul erea acoperit, pe alocuri mai rasarea cate o cutie de conserva sau cate un pet aruncat de cei care considera natura un loc de captat gunoaie, lucru care nu ma mira caci natura ii cheama chiar si pe cei care nu stiu sa o respecte. Dupa ce ne-am instalat, voia buna a continuat pana undeva in apropiere de miezul noptii cand am auzit niste ragnete salbatice, facandu-ne sa tresarim si sa ne duca cu gandul ca prin zona este un urs, am fost entuziasmati ca avem musafiri si ca poate reusim sa-l imortalizam intr-o fotografie. Insa dezamagirea noastra a fost profunda cand am constatat ca este vorba despre alta specie decat cele din natura. Era vorba despre una din speciile de care spuneam mai sus, destul de des intalnite. Un grup de 6 indivizi din Petrosani s-au gandit sa consume ceva alcool undeva in padure, caci in alta parte sigur nu mai aveau unde. Cel mai trist este ca astfel de specimene sunt protejate de lege. Mi-e greu sa-i reamintesc printre aceste randuri nu stiu daca merita sa vorbesc despre astfel de exemplare, insa consider ca ar trebui tras un semnal de alarma. Locuri cum este Refugiul Agatat este facut pentru cei care vor sa se odihneasca, pentru cei care cauta linistea naturii, departe de tehnica moderna. Indivizii de care spuneam, au venit cu un telefon, ultimul ragnet, blindat de muzica, avea toate albumele Parazitii. Eu personal sunt fan Parazitii insa ii ascult unde trebuie si cand trebuie, insa acesti „paraziti” nu se aflau nici locul potrivit, nici nu ascultau ce trebuie. Au lungit-o cu tambalaul pana pe la vreo patru dimieata. Noi ne-am cam muscat buzele, eu unul ii compatimesc, pana la urma nu cred ca sunt ei de vina ci mediul si societatea in care traiesc, ori discernamantul i-ar fi putut sa-i faca sa deosebeasca placutul de neplacut, insa unde nu-i cap vaide picioare. Una peste alta iesirea a fost placuta, ne-am retras a doua zi spre casele noastre dupa o iesire, as putea sa-i spun intr-un final destul de linistita. De data asta urmand traseul Petrosani - Valea Jiului - Novaci - Horezu - Rm. Valcea, aproximativ 160 km.

Motto Refugiul Agatat: Organizati-va viata astfel incat sa va ramana vreme de dus la munte. Astfel si mintea voastra va fi sanatoasa si bine cumpatata.

Locul copilariei pe cale de disparitie

Mi-am deschis arhiva de poze si am dat peste un folder cu imagini facute in noiembrie 2009, in satul unde am copilarit.

Imaginile sunt destul de triste si fara viata, doar amintirile sunt vii. Chiar si amintirea bunicilor e inca vie, chiar daca din pacate ei s-au dus mult prea devreme.

Ma mai tine legat de aceste locuri, in afara de amintri, taxele si impozitele care trebuiesc platite la stat, pentru trenurile pe care au crescut balariile si casa care e plina de soareci si tot felul de vietuitoare, mai mult de atat e destul de paraginita incat de fiecare data cand ma duc pe acolo ma astept s-o gasesc la pamant.

De cele mai multe ori cand ma duc prin acele locuri folosesc mijloacele de transport in comun, in special „rata”, un fel de autobuz rudimentar, pe langa faptul ca e plin de praf si locurile pe care stai sunt foarte jegoase si rupre, mai vine si un miros puternic de motorina, iar usile sunt prevazute cu nu fel de ivare, cam cum sunt pe la portile oamenilor, din aceste zone, si legate cu sarma.

Trecand peste aspectul calatoriei, de fiecare data cand intru in sat imi amintesc cat de animat era satul si plin de copii care se jucau si babe care stateau la taifas in fata portii. De fiecare data cand plecam de acolo mi se rupea sufletul, parca as fi vrut sa raman pentru totdeauna, aproape ca ma convinsase bunicu sa raman acolo la scoala. Numai ca parintii aveau alte planuri cu mine, trebuia sa studiez la oras, ceea ce s-a si intamplat.

Casa in care au locuit bunicii mei apartine satului Pieptesti, comuna Valeni, judetul Olt, situata undeva pe o ulita ferita de praful soselei. Bunica era o femeie foarte harnica si credincioasa, cum sunt mai toate femeile de pe acolo. Curtea era plina de oratanii ceea ce facea ca batatura sa fie destul de aglomerata si de dimineata pana seara se faceau suficiente gunoaie, numai ca bunica avea grija ca in fiecare dimineata sa o mature.

Nu vedeai pic de iarba prin curte sau crapatura prin gard, insa imaginea de atunci a disparut cu timpul, facandu-si loc imaginile ruinoase, cu gardul cazut si batatura plina de vegetatie.

Cu timpul o sa renunt sa mai merg prin acele zone, mai ales ca au inceput sa se rareasca si rudele, cunostintele de pe acolo, daca cu vreo 25 de ani in urma ma vedeam pentru totdeauna in acel loc, azi vad altfel lucrurile, imi vor ramane doar amintirile acelor zone pentru totdeauna.

Amintiri