Mi-am deschis arhiva de poze si am dat peste un folder cu imagini facute in noiembrie 2009, in satul unde am copilarit.
Imaginile sunt destul de triste si fara viata, doar amintirile sunt vii. Chiar si amintirea bunicilor e inca vie, chiar daca din pacate ei s-au dus mult prea devreme.
Ma mai tine legat de aceste locuri, in afara de amintri, taxele si impozitele care trebuiesc platite la stat, pentru trenurile pe care au crescut balariile si casa care e plina de soareci si tot felul de vietuitoare, mai mult de atat e destul de paraginita incat de fiecare data cand ma duc pe acolo ma astept s-o gasesc la pamant.
De cele mai multe ori cand ma duc prin acele locuri folosesc mijloacele de transport in comun, in special „rata”, un fel de autobuz rudimentar, pe langa faptul ca e plin de praf si locurile pe care stai sunt foarte jegoase si rupre, mai vine si un miros puternic de motorina, iar usile sunt prevazute cu nu fel de ivare, cam cum sunt pe la portile oamenilor, din aceste zone, si legate cu sarma.
Trecand peste aspectul calatoriei, de fiecare data cand intru in sat imi amintesc cat de animat era satul si plin de copii care se jucau si babe care stateau la taifas in fata portii. De fiecare data cand plecam de acolo mi se rupea sufletul, parca as fi vrut sa raman pentru totdeauna, aproape ca ma convinsase bunicu sa raman acolo la scoala. Numai ca parintii aveau alte planuri cu mine, trebuia sa studiez la oras, ceea ce s-a si intamplat.
Casa in care au locuit bunicii mei apartine satului Pieptesti, comuna Valeni, judetul Olt, situata undeva pe o ulita ferita de praful soselei. Bunica era o femeie foarte harnica si credincioasa, cum sunt mai toate femeile de pe acolo. Curtea era plina de oratanii ceea ce facea ca batatura sa fie destul de aglomerata si de dimineata pana seara se faceau suficiente gunoaie, numai ca bunica avea grija ca in fiecare dimineata sa o mature.
Nu vedeai pic de iarba prin curte sau crapatura prin gard, insa imaginea de atunci a disparut cu timpul, facandu-si loc imaginile ruinoase, cu gardul cazut si batatura plina de vegetatie.
Cu timpul o sa renunt sa mai merg prin acele zone, mai ales ca au inceput sa se rareasca si rudele, cunostintele de pe acolo, daca cu vreo 25 de ani in urma ma vedeam pentru totdeauna in acel loc, azi vad altfel lucrurile, imi vor ramane doar amintirile acelor zone pentru totdeauna.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu