Creasta Fagaras (a saptea zi 07.08.2009)

Ne-am trezit devreme, in compania ropotului de ploaie care cadea pe acoperisul din tabla. Eream hotarati sa continuam drumul indiferent daca se opera ploaia sau nu, ne doream sa fie ultima zi din aceasta aventura, caci vremea ne jucase feste si eream destul de epuizati si ceea ce a fost mai frumos trecuse, defapt scopul Fagarasului il atinsasem inca de cand am trecut de varful Moldoveanu, ambitia noastra ne-a facut sa ne dorim sa finalizam acest traseu, asa cum ne propusasem, in Plaiul Foii.

Ciobanul Gheorghe ne-a convins inca odata ca bulzul e o delicatese aici in munte, ne-a omenit inca odata, fapt ce le datoram numai cuvinte de lauda, mai ales ca in timp ce noi ne odihneam in bordeiul lor, ei si-au petrecut noaptea sub cojoace afara, ignorand ploaia ce nu a incetat sa cada toata noaptea. Oricum ne-au spus ca mai faceau lucrul asta si in alte zile, fiind nevoiti sa stea de paza la cele peste 700 de oi si 200 de perbeci, sa nu vina lupii sa le salte, caci prin zona dadea tarcoale o haita si cand ploua sau erea ceata erea vremea ideala pentru atac, caci cainii au simturile mai slabe pe astfel de vreme.

Pe la orele 08:00 eream cu toate bagajele pregatite si eream pregatiti sa o luam din loc prin ploaia marunta, dar spre bucuria noastra ploaia s-a oprit, asa ca am pornit la drum cu mai mare incredere, lundu-ne la revedere de la ciobanu Ion si Gheorghe.

Pana am iesit la poteca principala iarba uda ne-a cam dat batai de cap, am fost facuti fleasca la piciare, dar deja nu mai erea o noutate.

Nu dupa mult timp am inceput sa zarim padurea, semn ca ajunsasem la o altitudine propice arborilor, de acum aveam sa mergem prin padure, numai bine ca ne mai ferea si de ploaia care se pornise iara.

Am trecut pe langa o stana care parea sa nu aibe pe nimeni acasa, pesemne ca ciobanii ereau cu oile la pasune, doar un catelus erea prin preajma si un purcelus slobod.

Prin padure marcajul care ducea spre Plaiul Foii, erea foarte greu de gasit, poteca nu erea prea umblata, de multe ori doar instinctual ne facea sa tinem drumul nostrum si eream ingreunati si de copacii defrisati si lasati sa acopere poteca cu buna stiinta sau nu.

Ultimul marcaj l-am vazut inainte sa dam de un drum forestier, pe care am decis sa mergem indiferent daca mai vedeam vre-un semn sau nu, caci trebuia sa ne scoata undeva pana la urma, chiar daca erea Plaiul Foii sau alta localitate, pana la urma nu prea mai conta caci ne cam udasem.

Drumul forestier erea un dezastru, plin de mocirla si balti la tot pasul, ereau si urme proaspete de tractor, ceea ce ne intarise banuielile ca inca se defrisa prin zona, nici nu ne-a luat mult si am zarit pe undeva parca ascunsi in padure niste taietori, care produceau un zgomot infernal de la masinariile pe carelemanuiau la taiat padurea.

Am mers destul de mult pe acel drum, ba am mai intrat pe altele, si altele, deja parca eream intr-un labirint. In cele din urma am iesit in dreptul unui lac, si am decis sa mergem pe partea dreapta a lui pana ne-au convins un grup de muncitori de prin zona sa ne intoarcem, caci telul nostrum inca erea Plaiul Foii. Asa ca am facut cale intoarsa, pe langa lac, norocul nostrum ca nu mersasem mai mult de un sfert de ceas.

Am decis sa tinem drumul de pe langa lac in speranta ca ne-o scoate undeva, ploaia erea din ce in ce mai deasa, dar nu mai conta caci eream deja fleasca, si cu indiferenta la situatia in care eream, ne opream din loc in loc sa savuram zmeura crescuta pe marginea drumului, cred ca am repetat aceste porniri vreme de vre-un ceas, pana ne-am cam saturat si am hotarat sa grabim pasul caci deja se cam ingrosa gluma, erea ceasul 12 si noi mergeam de ceva vreme si parca nu mai ajungeam niciunde.

In cele din urma am ajuns la hidrocentrala barajului, unde am observat foarte ofticati ca defapt il ocolisem, cu vreo trei ore in urma eream pe undeva pe aproape de locul in care ne aflam acum, dar speranta noastra de-a ajunge la Plaiul Foii ne-a facut defapt sa ocolim acest baraj, barajul Pecineagu. Aici ne-am adapostit sub strasina cladirii din fata barajului, o cladire de 2 nivele, ce servea pe post de control. Am fi vrut sa ne schimbam dar nu aveam cu ce, caci rucsacii ereau leoarca, si hainele noastre abi se straduiau sa mai absoarba din surplusul de apa.

Am decis sa stam pana trece vre-o masina si ne ia spre cel mai apropiat loc de unde puteam sa luam vreo ocazie spre casele noastre.

Din fericire nu am asteptat prea mult caci camioanele coborau incarcate cu lemne, primul care l-am vazut a si oprit, dar nu avea decat un loc liber, acest lucru ne-a determinat sa ne despartim si am hotarat sa raman eu sa iau urmatoarea masina.

Ramas singur, dupa 10 minute s-a ivit o dacie si ca intr-un acces de disperare, am dat din maini si m-am pus in fata lui numai ca nu m-am catarat pe capota. Soferul erea un cetatean de etnie roma care se intorcea de pe coclauri de la bureti, in dreapta lui erea sotia, iar in spate un pusti cu o domnisoara. Nu a vrut sa ma ia dar m-a vazut in ce hale eram si cu siguranta si-a facut mila de mine, avand in vedere situatia data m-am multumit sa fiu luat si de mila, pe care i-am transformat-o in bacsisi la destinatia finala.

In masina parca am avut tot timpul din lume sa-mi refac in cap toate prin cate trecusem, imi veneau toate amintirile in cap, eream atat de vlaguit incat amintirile imi veneau ca unui muribund, imi si vedeam chipul lesinat dar cu zambetul pe buze.

Pana in Rasnov am avut de parcurs o distanta de veo 20 km, ajuns aici am avut noroc sa prind autobuzul ce mergea spre Pitesti de unde aveam sa iau alt autobus spre Valcea.

Aceasta calatorie mi-a intarit simtirile si dragostea pentru inaltime, imi doresc cu fiecare iesire sa ating culmi si mai inalte si mai dificile, dar tot cu aceiasi dorinta abi astept revederea acestor locuri pe care eu personal nu ma pricep sa le descriu exact asa cum sunt ele, in toata splendoarea lor.